,, Acest roman al lui Mircea Eliade a fost tradițional interpretat ca o poveste fantastică în care bătrânul Fărâmă reînvie tot feul de mituri românești,într-un decor fals(adică prin anii cincizeci comuniști),ca un fel de simbolică revanșă a acelui fond ancestral pe care comuniștii,în acei ani,îl denigrau.Fantasticul, cu alte cuvinte,se vădește mai puternic decât realul,iar Eliade,atunci exilat în Occident,reușește să-si mențină solidaritatea cu spiritualitatea românească în ciuda unei puteri totalitare care dorea să distrugă și spiritul și exilul.” Sorin Alexandrescu