Il battente della felicità
Titlu paralel: Batantul fericirii. Ediţie: Bilingvă, italiano-română
Coperta: cu clapete ; Sursă copertă – Jensenartofficial via Pixabay
Descriere:
____________________________________________________
«Este uluitor și încântător să simți în profunzimi cum aproape mai toate poeziile pe care ai șansa de a le citi și reciti, nu doar din volumul de față, ci și din celelalte care îi preced: L’antiriva sau Attese – de pildă, conțin aceeași formulă magică ‘de continuitate’, prin care întreaga substanță de simțire și cuget poate transgresa de la o stare la alta, luând chip și formă în alte valori intermediare, cum dinamismul expresiei cu încărcătură lirică pare a se schimba întru totul, pe când, în fapt, continuă a fi ‘identic’ sieși. Niciuna dintre poezii nu are un titlu, nu există alte indicii de identifcare ori de introducere în temă spre orizontul înțelesului dorit a fi recunoscut de către citiorul mai puțin versat în tainele creației poeticești actuale. Nu. În paginile cărții, singurul element de prezentare îl oferă numerele reale: 1. ; 2. ; 3. ș.a.m.d. Dar asta nu reprezintă o lipsă anume sau vreo deficiență, ci este o premisă de lucru mult mai viabilă în dialogul autor-cititor, în sensul că poeziile astfel expuse, încă din start vor putea fi admirate și receptate cum o pictură de mare finețe artistică, funcție de orizontul lăuntric al oricărui posibil iubitor de lectură. Cât privește sintaxa poetică, prin modul în care Valeria Di Felice se folosește constant de regulile formale ale limbii italiene, implicit procedeele care țin de topica propoziției și a frazei, de îmbinarea cuvintelor în expresiile utilizate spre a contura efecte lirice și stilistice surprinzătoare, aceasta este una impecabilă. Subsumând această ultimă idee celor din considerentele deja expuse, aș spune că poeziile din Il battente della felicità, prin complexitatea și remanența continuă a stării sufletești mirabile pe care ne-o imprimă în stadiul lecturii, deși ele par a se succede în firesc una după alta, în realitate, de facto, descind fiecare clepsidric, adică una dintr-alta, de la început către sfârșit, iar de la sfârșitul cărții, din nou, către început. Către final, dând ‘Cezarului ce-i al Cezarului’, nu pot omite nici faptul că, citind și recitind versiunea în limba lui Dante a acestei ediții, ca om de litere născut în România și având în posesiune lexicul limbii materne (prin ea însăși un giuvaier fără seamăn de sorginte latină), nu de puține ori am avut impresia că versul atât de luminos, cald și duios melancolic al Valeriei mă duce de-a dreptul, direct și nemijlocit, în sfera înaltă de trăiri și înțelesuri, pe care le-am regăsit în lirica tinereții marelui poet Giacomo Leopardi.» (Dumitru Găleșanu, Valeria Di Felice “în valea însorită a veșniciei”, revista “Armonii culturale”, ISSN: 2247-1545, Ediția: 26 septembrie 2023).
*
«È sorprendente e incantevole sentire in profondità come quasi tutte le poesie che si ha modo di leggere e rileggere, non solo di questo volume, ma anche degli altri che lo precedono: L’antiriva o Attese – ad esempio, contengano la stessa formula magica ‘della continuità’, attraverso la quale l’intera sostanza del sentimento e del pensiero può trasgredire da uno stato all’altro, assumendo volto e forma in altri valori intermedi, come il dinamismo dell’espressione lirica sembri cambiare del tutto, mentre in realtà continua a essere ‘identico’ a se stesso. Nessuna delle poesie ha un titolo, non ci sono altri indizi di identificazione o di introduzione al tema verso l’orizzonte del significato che si vuole far riconoscere al lettore meno versato nei misteri della creazione poetica attuale. No. Nelle pagine del libro, l’unico elemento di presentazione è fornito dai numeri reali: 1. ; 2. ; 3. e così via. Ma questo non rappresenta una mancanza o una carenza specifica, bensì una premessa di lavoro molto più praticabile nel dialogo autore-lettore, nel senso che le poesie così esposte, fin dall’inizio potranno essere ammirate e accolte come un quadro di grande finezza artistica, a seconda dell’orizzonte interiore di ogni possibile amante della lettura. Per quanto riguarda la sintassi poetica, attraverso il modo in cui Valeria Di Felice utilizza costantemente le regole formali della lingua italiana, implicitamente i procedimenti relativi alla topologia delle frasi e delle espressioni, alla combinazione delle parole nelle espressioni utilizzate per creare effetti lirici e stilistici sorprendenti, è impeccabile. Accorpando quest’ultima idea alle considerazioni già esposte, direi che le poesie dell’Il battente della felicità, per la complessità e la continua rimembranza dello stato d’animo meraviglioso che ci imprimono in fase di lettura, pur sembrando susseguirsi una dopo l’altra in una successione naturale, in realtà, di fatto, discendono ognuna come da una clessidra, cioè una dall’altra, dall’inizio alla fine, e dalla fine del libro, di nuovo, all’inizio. Infine, nel dare “a Cesare quel che è di Cesare”, non posso tralasciare il fatto che, leggendo e rileggendo la versione nella lingua di Dante di questa edizione, da letterato nato in Romania e in possesso del lessico della mia lingua madre (di per sé un gioiello impareggiabile di origine latina), non di rado ho avuto l’impressione che il verso luminoso, caldo e dolcemente malinconico di Valeria mi portasse in modo diretto e immediato nell’alta sfera di sentimenti e significati che ho trovato nella lirica giovanile del grande poeta Giacomo Leopardi.» (Dumitru Găleșanu, Valeria Di Felice “nella valle assolata dell’eternità”, rivista “Armonii culturale”, ISSN: 2247-1545, Edizione: 26 settembre 2023).