Fugă spre roşu

Titlu paralel: Fuggire verso il rosso. Ediţie: bilingvă româno-italiană

Intrarea postbarbiană a poeziei româneşti în jocul liric şi abstract al conceptelor sinestezice s-a produs prin volumele Roşu vertical, 11 Elegii sau Laus Ptolemaei, ale lui Nichita Stănescu, mai ales prin Roşu vertical, conţinând poeme antidogmatice şi antiproletare, astăzi de neînţeles că n-au fost înţelese astfel la vremea respectivă (v. Focul şi gheaţa). Dumitru Găleşanu intră şi el în zona hiperboreană a discursului aporetic, fie dinspre filosofia ştiinţelor (Hegel, Heidegger, Einstein etc.), fie dinspre aceea a presocraticilor (Heraclit din Efes, Parmenide etc.), ca la Nichita, într-o încercare prometeică, de sorginte eminesciană de a capta şi desfăşura principiul muzical, simfonic, al Creaţiei, al Genezei, precum şi elementele infinitezimale care contribuie la edificarea cosmogonică a universului ceresc şi subceresc, a codului său misterios: «…Din nevoia unei gândiri libere,/ mi-am reprimat/ foamea şi setea/ din sine induse/ sub forma a-toate/ p r e z e n ţ e i…/ Iisuse…» Poetul Dumitru Găleşanu e un nume care se înscrie, fără complexe, în poezia modernă şi supramodernă contemporană. (M.N. RUSU)

Dumitru Găleşanu este un poet care l-a citit pe Lucreţiu, din acea şcoală din care s-a născut prietenia dintre ştiinţă şi poezie. Nu are finalităţi de dascăl, îndrăgostit mai degrabă de metafora care se află în inima sau în pielea ştiinţei, clinamen sau deviere, nu doar de ploaia de atomi lucreţieni, ci de raportul dintre ştiinţă şi poezie mai curând.  Acesta este clinamen-ul lui Găleşanu, precum aici, acum, în efectul-Doppler, în fuga vertiginoasă a galaxiilor, acel roşu care ne ajută să înţelegem cât de mult se îndepărtează totul de tot dintotdeauna. Găleşanu este un poet cosmolog şi ca atare merită aplauzele noastre. (Marco Lucchesi)

Ca autor de viziune rafinat cosmologică, printr-o dispersie infinită a sentimentelor pentru femeia iubită, senzaţia metafizică este atinsă de poet, potrivit spuselor proprii – circumstelar – pe „corzile” iubirii, de unde porneşte însăşi cunoaşterea. În-spaţiat nativ de reflexul unor trăiri profund ancorate în matca diversităţii „lumilor omului”, de unde şi lumina versurilor congener născânde „în logica magică” a fiorului metafizic al trecerii, călătoria de cuget şi simţiri a poetului fizician-cosmolog, începe şi se consumă prin substanţa sa, în nota dominantă a Existentului, din fecunda lui interioritate, adică dinspre şi către „originar”, în deplasarea einsteiniană spre roşu a liniilor spectrale…, a lucrurilor. Şi toate acestea pe fondul „muzical” al unor proiecţii poetico-filosofice de mare acurateţe, neîntinate de efemer, care sunt subsumate introspecţiei logice a evoluţiei în timp a teoriilor vizând cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului în sine. Știinţă şi poezie : paradigma deplasării spre roşu (Cătălina Oana Curceanu)