In aeternum poetic@

Opera poetică de până astăzi a lui Dumitru Găleșanu, deja și ca titluri consistentă, ridică întrebarea: ce ar spune mai întâi poetul, ori cântărețul, în sincretismul acela al începuturilor; ce vor fi chemați ei să zică? Poate doar să răspundă la întrebarea: unde este și ce este lumea – dar, mai bine, unde-i va fi acesteia locul; este el oare numai ca-și-cum ar fi să fie (ca în als-ob–ul filosofului romantic german), este adică el numai ceva de ordinul ficțiunii? – un text care, iată, înainte-ne desfășurându-se și, înfățișându-se, devine deodată prezență; statornicindu-se astfel ca ființă. (Întrebarea, să precizăm aceasta, fiind deja menită facerii – ori exodului ființei, poemul nefiind el oare, în cele din urmă, numai o teză, adică o propunere de logică erotetică?). (A.I. Brumaru)

Dumitru Găleșanu surprinde prin structura de simetrie bilaterală a compozițiilor poetice, în care poetul încolonează cuvintele pentru a crea configurații care par a fi organisme vii, cu ritmul și respirația lor specială. Fiecare poem, ca și fiecare lucrare picturală inclusă în text, nu se limitează la a reprezenta universul prin crearea de acorduri și corespondențe între toate componentele realității fenomenale, ci exprimă dorința arzătoare a poetului de a se identifica cu însăși esența universului. […] Fiecare dintre poemele lui Dumitru Găleșanu reunește domenii și sectoare eterogene ale realității și cunoașterii, îmbinând fizica și biologia, teologia și filosofia, astronomia și știința pământului, trecutul și prezentul, memoria și așteptarea, într-o tensiune metafizică în care strălucește frumusețea care, numai ea, dă sens vieții ființelor omenești: frumusețea compoziției poetice care ne reîntoarce la frumusețea creației, concepută și închipuită totdeodată, în splendoarea ei autentică. (Claudio Tugnoli)

Poezia lui Găleșanu ne fascinează prin transcendența și bogăția de referințe filosofice și poetice care se ins-piră din cunoașterea sedimentată, cu capacitatea de analiză și reelaborare specifică iubitorului de cunoaștere. Un autor pasionat care se hrănește din poezia europeană, capabil să găsească expresivitatea potrivită într-un limbaj care îmbină cunoștințele filosofice cu cele științifice și arta poetică. O operă de excelentă poezie care oferă o pârghie pe care se poate exercita gândirea de-a lungul timpului pentru a interpreta ființa omului. Uneltele unei gândiri rafinate care fuzionează cunoașterea în creuzetul alchimic și modelează o nouă entitate care se pronunță în logosul picturii și al scrisului printr-o încercare reușită de a opri clipa și de a permite reflecției să cucerească prezentul, maturând aspirația cuvântului spre o identitate autentică. (Francesco Casuscelli)

Visez la timpul când poemele lui Dumitru Găleșanu, care profilează “figura spiritului” nostru “creator” modern, vor fi analizate, de comentatori avizați, în seminarii universitare ori colocvii inter- și transdisciplinare (pentru că el însuși va fi realizat, după puțini înaintași, un fel propriu de “transliteratură”). Atunci, asistând, m-aș bucura să mi se confirme starea specială dobândită, în intimitatea de simplu cititor, la lectura poemelor sale: senzația că poetul este ieșit din corpul său fizic, se află în cel astral, iar poezia sa, “rotundă” și muzicală, se configurează în spațio-timp transcendent, fiind ca o monadică prismă, cu mai multe fețe lucitoare, irizând cu lumini anume lumea “de jos”, contingentă și lumea “de sus”, de a pururi. Am încercat eu să sugerez măcar această stare? Nu. Atunci, ce am realizat “aici”? “Nu mai mult ca boaba spumei” – ai răspunde tu, cititorule de mâine, prieten cu Eminescul cel pururi tânăr. Da, “boabă a spumei”, aș confirma, dar potențial încolțind! Unde și când? În spațio-timpul meu, probabil, dar, în spațio-timpul tău, desigur, cititorule de mâine, care-ți vei dobândi asemenea stare ca modus vivendi… (Ioan St. Lazăr)